Buna seara dragii mei,
Ma rugase un vechi prieten sa ii fac cunostiinta cu Indyra…eram foarte intrigata de ce doreste sa o cunoasca personal si cum de a facut dedublarea personajului Eu/Indyra. L-am intrebat de ce anume vrea acest “gest” si mi-a explicat sincer si foarte simplu…Indyra are timp pentru ea, nu e mereu pe fuga, scrie intr-un mod placut lui, e profunda si desi nu a avut o viata foarte “roz” pana acum,era o persoana frumoasa, un suflet frumos si trist. I-am promis ca o voi cauta si prin cafeneaua preferata,la un pahar de ganduri si fraze alese. Si da, intr-o zi racoroasa de noembrie, intr-un colt al cafenelei, cu laptopul si o ciocolata calda in fata….. scria, punea pe “hartie” tot ce ii trecuse prin minte in acea perioasa si intamplarile recente ce i-au marcat viata. Am luat-o de mana si am adus-o acasa,la mine, intr-un decor stilat cu influente baroque…. o vad, sta pe canapeaua de piele crem si priveste in gol flacara lumanarilor din fata ei.Ma asteapta si eu am emotii pentru aceasta reintalnire . Imi era foarte dor de ea si in acorduri fine de muzica ambinetala am inceput sa ne depanam povestile.”Buna seara Indyra, am atatea sa iti povestesc…. te-am regasit si nu te mai las sa pleci, nu mai vreau sa te pierd… esti parte din mine, fara tine nu sunt Eu!” Viata ei/a mea se va schimba din acem moment. Totul a inceput cu implinirea unui vis vechi de 10 ani…casuta mea, locul divin ramas de la bunica .Atat locul acela mistic cat si eu am trecut prin transformari radicale si frumose si iata-ne renascuti din propria cenusa. Practic avea sa ia nastere ceea ce azi, o fiica ingrijorata pentru mama bolnava si disparuta de la domiciuliu, urma sa numeaca “Inger pazitor”. Un om calm, pragmatic, intelept, matur peste masura pentru varsta bilogica,vesel, aproape fericit si in cautarea linistii interioare dupa un lung proces.
Azi, o zi friguroasa si umeda de decembrie intr-o statie de autobuz Indyra, un medic stomatolog dintr-un oras mic al Romaniei mari e abordata de o doamna obisnuita, pensionara,intelectuala. Nu parea sa fie ceva special,dar vorbele inghetate de aerul serii au adus la lumina o persoana rupta de realitate din cauza unei boli neurologice degenerative …. un suflet rapus de pierderea persoanei dragi si de boala crunta.Obisnuita datorita muncii sa chestionez oamenii si sa incerc sa aflu detalii clare despre situatia lor am inceput “anamneza” situatiei.O situatie mai mult decat dramatica si din pacate fara solutionare onorabila in tara aceasta cufundata intr-o dictatura anarhista cosmetizata in democratie.Cu un pic de noroc am reusit sa fac rost de un numar de telefon si de o adresa de buletin. La capatul liniei mobile de telefoniei a raspuns o doamna cu o voce calda,ingrijorata, aproape inlacrimata.In 20 de minute am ajuns in fata usii unei case mai mult decat umile si in fata unei femei disperate la gandul ca mama s-a nu mai ajunge in aceasta seara acasa.Cu multa caldura am fost invitata in casa si mi-a s-a oferict un suc ce merisoare facut in casa…. ce aveau mai bun la momentul acela.Suspine,tigari si lacrimi inlantuite printre povesti in soapta s-au scurs in cele cateva zeci de minute petrecute in aceasa casa.M-a facut sa ma simt ca un mic erou, dorind sa imi rasplateasca simplul gest facut cu ceea ce poate nici nu isi puteau permite.Refuzand repetat si sincer acel sacrificiu am fost intr-un final stransa in brate …. si lacrimile nu au mai putut fi incatusate.Iar faptul ca acea fiinta a indraznit sa ma ia in brate si sa ma straga puternic si sa imi spun “inger pazitor” m-a socat, intr-un sens frumos. Intr-un mod trist si dezgustator in acealsi timp am fost “uimita” de acei colegi de pensie a doamnei care in autobuz se uitau mai mult decat ciudat la noi, ca si cum era un gest de neconceput….. dar daca acei ce se uitau ca la niste Paria , ar fi fost ei cei napastuiti si altii nici macar nu s-ar fi sinchist sa ii intrebe cu ce ii pot ajuta.Clasa pensionarilor?…. clasa cea mai oropsita si din pacate si cea mai plina de invidie si rautate intre membrii ei.Suntem in ziele de Craciun si lumea a uitat si acum de bunate, poate pentru ca suntem prea preocupati sa ne castigam traiul zilei de azi. Dar totusi de ce se uite de cele 10 Porunci ale omenirii religioase, de acea zicala din batrani ” ce tie nu iti place,altuia nu-i face!” Nu ma consider un “inger pazitor”, dar nu imi e greu sa-i ajut pe cei care au nevoie si merita sa fie ajutati. De ce noua, oamenilor ne este din ce in ce mai greu, chiar imposibil sa fim buni, pasnici,fericiti datorita faptului ca am facut ceva ce poate schimba un pic in bine viata cuiva. De ce suntem fericiti numai cand ne vedem conturile pline la refuz, cand consumam mai mult decat avem nevoie si cand vedem ca celui de langa noi ii merge mai rau… asa sa fim siguri ca locul superior ne este asigurat? E trist sa fiu martor la astfel de chestii,dar acea fiica mi-a luminat aceste zile de Craciun pline de indolenta si napasarea si neseriozitatea romanului din zielele noastre. Un simplu “Multumesc” din tot sufletul a valorat mai mult decat cele mai pompoase discursuri si cele mai scumpe cadouri.
Alaturi de paharul de vin aproape gol,de draga mea jumate proaspat regasita imi continui povestile de seara si chiar vreau sa imi pastrez inca vie senzatia acelei imbratisari calde si acelor lacrimi de fericire, de disperare, de necaz.
Cu drag,
Indyra….. si …. Eu
gandurile ii cutreiera campiile mintii. e imaginea mea la un dush in
miez de noapte, mai precis la ora 2 AM. tocmai vazusem un film care m-a socat prin modul in care prezinta tragedia lumii medicale din intreaga lume. din acea lume fac si eu parte. fara sa vreau am devenit medic, si asta o stiti deja; si la implinirea primului an de munca incep sa realizez in ce am intrat si din ce lume fac parte… o lume haina si un
joc la vietii si al mortii. am depus de doua ori acel mirific Juramant
a lui Hypocrate. cati din noi, medicii, uita de el din prima secunda
dupa ce au spus raspicat “JUR” si cati dintre noi se ghideaza dupa el
si incearca sa il repecte in ciuda tuturor cretinatatilor si
dificultatilor din timpul muncii. la un an de cand am ajuns in
metropola clujeana, dej, duc deja o povara destul de mare de stress, de ganduri profesionale, de responsabilitati duse la extrem, de asteptari, de cazuri ratate sau cu un succes indoielnic, de cazuri incununate de multumiri si de un pic mai multa fericire in viata unor oameni…. sunt mult prea disecatoare pentru ca acest bagaj sa nu ma apese si sa nu imi ridice mii de intrebari…. unde ma indrept si pentru ce lupt si de ce sa respect acel juramant depus, de nu pot sa nu ma atasez de unii pacienti si de ce cand le vad fericirea adusa de succesul tratamentului inima mea palpita si adrenalina isi face loc in venele mele si o lacrima se zbate in coltul ochilor.
logic ca si pe mine ma tenteaza sa imi fac propria autopsie si sa vad
daca ceea ce stiam ca exista e real. imi dau seama ca am intrat, dupa
cum va spuneam mai sus, intr-un joc al vietii si al mortii si in care
cei care ar trebui sa fie mici mesageri ai binelui pot sa se joace “dea
Dumnezeu” si sa isi traga din jobenul sortii biletelul cu urmatoarea
victima. pe biletele pot sa fie scrise chiar si numele colegilor de
breasla, cei pe care la un moment dat ii vezi ca pe niste prieteni,
iubiti si mult mai mult. ce ne impiedica ca in numele orgoliului
propriu sa nu facem mii de victime colaterale, doar pentru a demonstra care este cel mai bun, cel mai ingenios dintre noi? in fond si la urma urmei suntem doar niste animale, raul este in codul nostru genetic, ne curge in vene si practic nu ne trebuie un motiv anume pentru a face rau atat pe plan profesional cat si pe plan personal. nici macar distractia nu e un motiv prea mic pentru a ne transfoema in calaul vietiii celui de langa noi, bomba care arunca in aer castelul de nisip construit in 25, 30, 70 de ani.cine va fii urmatoarea victima si care a fost modalitatea de distrugere, arma crimei si cauza mortii? nu imi putusem imagina cat de tare doare cand trebuie sa fac autopsia propriei morti, savarsite de unul la fel ca mine, unul cu diploma de medic, de “binefacator”. totul incepuse sa imi placa, dar am ajuns sa ma strecor printre sagetile otravite ale celorlati medici. nu ii consideram pe nici unul din ei drept concurenta….ii vedeam drept colegi, prieteni, invatatori, persoane care sa ma ajute la nevoie si pe care sa le ajut neconditionat. ei bine am ajuns sa nu mai stiu in cine sa cred, sa sufar de o paranoie acutizata cu fiecare intamplare, cu fiecare val de venin; imi masor cuvintele pentru a nu fi interpretata gresit si pentru ca destainuirile sufletului sa nu imi sape propria groapa sociala. ma transformam intr-o masina de reparat oameni, care nu mai poate sa se concentreze, care nu mai poate sa se bucure de reusite si care era terorizata de orice eventual mic esec. pentru a supravietui in tot acest malefic joc trebuie sa fii mai morbid, mai bun, mai ingenios decat colegul sau colega, sa ajungi ca fara nici cel mai mic regret si nici o clipire de ochi sa distrugi, sa omori, sa dai la o parte pe altul. de iesit din hora nu se poate iesi; si cu fiecare victima
eliminata si disecata, un alt suflet intra in ea. vorba aia, esti medic
= esti binefacator, tradator, ucigas al celui de langa tine, al
propriei vietii personale, identitati, minti si suflet. nu credeam ca
pentru a putea face ceva frumos, inovator, corect si bun pentru cei
care vin sa apeleze la mine trebuie sa te certi, sa plangi si sa te
simti ca ultimul om in fata celor pe care ii platesti si cu care ar
trebui sa colaborezi pentru ceva “minunat”. nu e corect sa ti se scoata
povesti denigratoare pornite de la un fapt real si pozitiv doar pentru
simplul fapt ca unul din noi, medicii, isi pierde timpul, sanatatea si
energia in cabinet pentru a face ceva din sanatatea distrusa a unui
biet cetatean de onoare a Romaniei postdecembriste…. ceva ce sa ii
schimbe viata in bine bietului om. nu am furat nimic, am muncit si
colaboratori pentru ceea ce am reusit sa fac mai bine azi decat
ieri.plang dupa un concediu amarat in care pur si simplu sa stau si sa
ma plictisesc si sa ma gandesc cu drag ca cei care ma astepata sa ma
intorc din plictiseala sunt multumiti si mandri de ceea ce am reusit sa
le fac. dar de ce sa se poate asa ceva? de ce cei care ar trebui sa
faca front comun cu mine (tehnicienii) ca totul sa iasa bine pentru
pacient, sunt cei care prin atitudinea lor sfidatoare si nepasarea fata
de colaboratori reusesc sa imi strice si mult prea ravnitul concediu si
relatia cu pacinetul? sa nu intelegeti gresit, nu imi plang de mila,
dar nu mi se pare corect ca pe altii doar sa ii intereseze doar de
banii pe care ii pretind sa le intre in buzunar si de restul nimic.
in ceea ce face si vrea ca ce iese din mana lui sa fie foarte frumos,
pentru ca, pana la urma stomatologia e o adevarata arta… daca este
facuta la cat mai mare clasa, chiar si cu mijloace mai umile. de acea
despre ce vorbeste, nu are pretentii ilogice si exagerate si care le-a
bagat in buzunar ceva banuti frumusei( pentru un incepator si nu
numai). nu sunt impotriva tehnicienilor, nu ii subestimez, ci ii
respect (doar munca mea prin ei se vede),dar nu sunt de acord sa fiu
tratata cu inferioritate si sa mi se ignore doaleantele; pentru ca in
fond si la urma urmei eu imi primesc castanele de la pacient, nu ei, in
cazul in care lucrarea nu e buna.
